Acasă / Opinii / Vasile Dâncu: Centenarul. A fost sau n-a fost?

Vasile Dâncu: Centenarul. A fost sau n-a fost?

România există. Ce facem cu ea?

De mai bine de un an, în fiecare zi, cel puţin o personalitate din elita românească sau vreun demn reprezentant al vulgului s-a plâns că guvernul nu face nimic pentru Centenar, că nu suntem în stare să marcăm cum se cuvine cei 100 de ani de statalitate modernă. Cu toate acestea, sigla Centenarului a invadat toate spaţiile goale. S-a insinuat în antete de instituţii, pe afișe și bilete de spectacol, chiar pe ghete sport fabricate în China. În 2016, eu însumi, într-o calitate oficială la acea vreme, am solicitat ministerelor proiecte pentru anul centenar și doar la a treia strigare am primit niște liste cu proiecte care, în marea lor majoritate, nu aveau vreo legătură cu evenimentul sărbătorii nașterii statului român modern. O primărie, îmi amintesc, vroia să pună 100 de bănci într-un parc pe banii guvernului.

În anul care este pe cale să treacă, am văzut, până la saturaţie, festivaluri, concursuri, chermeze, marșuri, crosuri, expoziţii, retrospective, adecvate sau nu, zeci sau sute de monumente și statui. Și atunci de unde vine insatisfacţia? De ce ni se pare că nu am reușit să facem nimic, că autorităţile nu au făcut ce trebuie sau că guvernul nu a dat destul de mulţi bani? Fără a filosofa inutil pe această temă, am putea pune un diagnostic simplu: nu avem starea potrivită pentru a sărbători. Nu am scăpat încă de sentimentul de inferioritate, căutăm mereu dovezi exterioare sau interioare că noi, ca naţiune, existăm cu adevărat.

Dar România există, aici, cu bune și rele, cu olimpici la matematică și manele, cu marii scriitori înfiaţi de străinătate, cu savanţi și spărgători de bancomate din străinătate. O realitate atât de diferită și contrastantă, încât nu este ușor să o acoperi cu purpura sărbătorii.

Dacă oamenii nu ar avea mania festivismului, atunci existenţa noastră individuală și socială ar trece mult mai lin. Nu ar fi atâta emoţie și scandal, dar nici politicienii nu ar avea atâtea ocazii de a se da în stambă. Cu siguranţă, s-ar munci mai multe zile pe an, probabil că am căuta bucurii mai simple și alte forme în care să ne apropiem unii de alţii. Marile sărbători publice au fost gândite dintotdeauna pentru a fixa puncte de reper pentru comunităţi, pentru a-i aduce pe oameni împreună, pentru a crea identităţi politice și poate chiar un sens colectiv. În fond, prin aceste lucruri căutăm să atașăm vieţii noastre un imaginar simbolic, să dăm oamenilor instrumente care să le permită o proiecţie simbolică cu rol autovalorizant.

Dar marea problemă a sărbătorilor politice este că ele și dezbină, separă, pot strica mai mult, decât să repare și asta se întâmplă mai ales în două situaţii: când oamenii nu sunt pregătiţi spiritual, subiectiv, cultural, pentru a sărbători și, în al doilea rând, când regizorii marii sărbători nu înţeleg ei înșiși ce trebuie făcut și nu sprijină lucrurile pentru a da un sens sărbătorii. Știm din studiul psihologic al marilor sărbători creștine că sărbătoarea poate să rănească, poate avea un efect negativ pentru cei care se simt excluși și cele mai multe tentative de sinucidere au loc în jurul marilor sărbători, mai ales cele de final de an, când oamenii se adună să facă bilanţuri și planuri de viitor.

Poate că și noi ar fi trebuit să ne propunem ceva mai puţin în acest an al Centenarului, nu mari serbări galante pe care nu le putem duce cu sufletul nostru încărcat de reziduurile descoperirii unei lumi dure și necruţătoare a competiţiei și pieţei care invadează totul.

Ne puteam propune, de exemplu, să facem un bilanţ cât se poate de realist a ceea ce s-a întâmplat cu noi în acest secol. Un comitet de savanţi de la Academia Română, poate format nu doar din istorici, puteau să încerce să lumineze o parte dintre teritoriile de umbră ale trecutului, în așa fel încât să putem folosi această istorie de 100 de ani ca „magistra vitae”. Apoi, instituţiile cele mai importante ale naţiunii – Academia Română, marile universităţi care au creat cultura și spiritul naţional, să organizeze echipe de experţi care să facă analize critice ale traseului lor din această sută de ani, de la devierile fasciste din perioada interbelică la cele din perioada comunistă, aşa cum a făcut recent Academia Austriacă. 100 de ani nu este o perioadă prea lungă, dar la scara istoriei ar fi meritat un exerciţiu critic faţă de un traseu de ţară într-un secol zbuciumat în care toată lumea a greșit, în care derapajele au creat zeci de milioane de morţi și eclipse incredibile ale umanităţii. Centenarul nu este un an sau o zi, centenarul poate fi o perioadă dramatică, în care reușim printr-o minune dumnezeiască să ne maturizam dintr-o dată, înţelegând că nu suntem în stare să facem nimic prin lucrare comună.

Dar nici asta nu este ceva nou în istorie. Ne vom trezi, după Centenar, ca după o noapte de beţie. Vom fi un pic năuci, vom încerca să ne aducem aminte ce s-a întâmplat, ne vom da cu apă rece pe faţă și vom pleca la muncă. Nu vom iubi România nici mai mult, nici mai puţin pentru că nu există reţete pentru a iubi ţara, nici măcar atunci când realizăm mari sărbători centenare. Nu ne vom iubi patria mai puţin, chiar dacă Centenarul a fost un fiasco, pentru că sentimentul iubirii nu este așa de uşor de comandat din exterior, oricât am crede că este posibil acest lucru. Nici ungurii, colegii noștri de istorie, nu o vor iubi mai mult dacă îi vom obliga să vină cu noi la depuneri de coroane sau la focuri de artificii, atâta timp cât ei au în cap o istorie în care ei ar fi fost „aici, pe veci stăpâni”, în condiţiile în care nici noi nu pierdem niciun moment pentru a le spune că „noi nu stăm în gazdă” (gazdă este cuvânt unguresc).

Pe de altă parte, oricât de deschiși am fi, patria văzută la modul posesiv, cum vedem că se întâmplă azi, nu poate fi a tuturor pentru că patria comună este, de fapt, compusă doar din ceea ce am construit împreună. Am fi putut să renunţăm la alte polemici și să inventariem care este partea de patrie pe care am construit-o împreună, cu sau fără voia noastră, dar aceasta este partea pe care ne-o putem revendica. Adică doar ceea ce am adus noi patriei fără să cerem nimic în schimb. Nu o să găsim prea multe? Nici nu trebuie, nu vă impacientaţi, nu vă rușinaţi pentru timpul trecut, se poate începe de azi, de mâine sau de luni, ca la curele de slăbire sau lăsatul de fumat.

Dar Centenarul putea fi măcar proiect, dacă nu putem face bilanţuri decât în cerc restrâns. E drept că, de câţiva ani, politicienii își propuseseră să facă asemenea proiecte, ce-i drept fiecare în bula lui politică. Nu era grozav, dar ne-am zis că nu e rău nici așa, oricum toţi ajung la conducere, indiferent cât de nătângi sau nedotaţi sunt. S-a început la Cotroceni un proiect de ţară despre care nu mai știm nimic, dar cred că războiul politic intern îl face imposibil și un proiect educaţional, oricât ar fi de bine gândit, nu are șanse până nu vom accepta cu toţii că educaţia noastră este la pământ și că olimpicii creaţi în laboratoare de profesori pasionaţi, veniţi din vechiul regim sunt doar o amăgire. Câștigătorii ultimelor alegeri și-au propus să realizeze un stat social, dar într-un ritm atât de accelerat încât este greu de crezut, un proiect economic bazat pe resursele interne și pe stimularea investitorilor români, dar și aici ar fi nevoie de un minim consens și de nepărtinire politică. Însă ce facem cu viitoarea sută de ani?

Ideea de proiect de ţară ar fi trebuit să ne preocupe și cred că ar fi fost cea mai bună sărbătorire pentru secolul care a trecut, cu bunele și cu relele lui. Măcar dacă ne puneam întrebările pentru viitor era un lucru deja câștigat, dar de 1 Decembrie probabil vom construi tribune separate pentru ca egoul fiecărei găști politice să fie satisfăcut.

Puteam să ne punem întrebări referitoare la viitor. De exemplu, dacă în ultimul secol poporul român a fost tot timpul sub dictaturi (legionară, regală sau comunistă), cum facem o construcţie constituţională care să garanteze o viaţă democratică sănătoasă pentru viitor, în care să nu folosim procuratura ca element al luptei politice și anticorupţia ca bâtă politică și nici să nu îndreptăm Justiţia pentru a șterge urmele infracţiunilor din politică. Puteam să ne întrebăm cum facem să avem o educaţie care să ducă la modernizarea României în acord cu ceea ce se întâmplă în ţările cele mai avansate tehnologic și civilizaţional. Această cale a interogaţiei ne-ar fi dus, cu siguranţă, la faptul că ar trebui să răspundem și la întrebarea legată de rezistenţa la șocuri viitoare, la mecanismele de tip antifragilistic, la rezilienţă, adică la cum ne vom pregăti pentru tipurile de crize pe care nu le cunoaștem încă, pentru crizele derivate sau provenite din crizele de azi.

Trebuia poate să ne adunăm și să răspundem cum construim pentru viitor o societate pe potriva noastră, adică potrivit normalităţii noastre, o societate în care să ne simţim bine și din care să nu vrem să ne exportăm copiii. Asta înseamnă să imităm cât mai puţin posibil și să ne respectăm creatorii, pe cei care dau identitate și amprentă societăţii, pe cei care ne fac să ne simţim mândri, chiar dacă la noi admiraţia celuilalt durează foarte puţin. Aici ar trebui să vedem cum să scăpăm și de mândria tâmpă, relevată în întinse dezbateri publice, să acceptăm că avem mult de învăţat de la ceilalţi. Dar, în primul rând, să căutăm mijloace de a vedea cum putem mai bine să îi preţuim mai mult pe cei care muncesc și creează. Să înţelegem că resursa noastră cea mai importantă este omul, să spunem asta în fiecare dimineaţă pe toate posturile până auzim cu toţii, eventual în locul sloganului cu „sare, zahăr și grăsimi”, până înţelegem că investiţia în educaţie este cea mai productivă investiţie dintre toate, chiar dacă nu aduce imediat rezultate vizibile.

Poate în acest an care vine, primul an din noul centenar, vom ajunge la concluzia că viitorul se creează cu greu, uneori împotriva tuturor, că nimic nu cade din cer, că nimic nu e gratis în istorie și pentru orice trebuie, cum spunea Eminescu, „muncă și jertfă”.

Într-un efort colectiv de reflecţie poate observăm faptul că România este aici, în timp ce majoritatea entităţilor statale din zonă au dispărut, că ţara noastră este un miracol pe care nu trebuie să-l sărbătorim îndelung, dar măcar să-i deslușim înţelesul și viitorul. Haideţi să ne uităm cu atenţie și să nu ne mai plângem, să nu ne mai văicărim. Iugoslavia s-a pulverizat, Ungaria plânge pentru că visul Ungariei Mari nu mai are suport pentru un nou milenarism, Cehoslovacia a dispărut, Ucraina este departe de a fi întreagă și independentă, Rusia imperiului roșu a pierdut cea mai mare parte din influenţă, Grecia este speriată ca și-ar putea pierde insulele minunate, Moldova plutește în derivă și noi nu avem curajul sau patriotismul să-i întindem o mână pentru a o trage spre mal. Deci noi, „băieţii deștepţi” ai acestei istorii regionale, de ce ne plângem?

***
A fost sau nu a fost Centenarul, am avut sau nu bilanţ sau proiect, ţara este aici și trebuie să vedem ce facem cu ea. Este clar că avem o Românie a contrastelor, o ţară cu mai multe viteze, normală și anormală în acelaşi timp, cu progrese uimitoare, dar și cu deficite care ar putea să ne sperie.
Avem o Românie în care ratăm lucruri mai importante decât sărbătorirea Centenarului. Întrebaţi un istoric responsabil și informat ce s-a întâmplat la zece ani după 1918, când România a încercat să sărbătorească un deceniu de la Marea Unire. A fost un dezastru, nu s-a reușit nimic.

Acum, după 100 de ani, România este întreagă, au reușit grefele și operaţiile, chiar dacă decalajele au rămas și unele s-au înmulţit, mai ales după 1989. La 10 ani de la adunarea de la Alba–Iulia, unirea încă nu se realizase pe deplin. Acum avem o ţară adevărată, chiar dacă nu arată ca „afară”, cum le place uneori tinerilor să spună. Avem o ţară care are nevoie de contribuţia noastră, de viziunea noastră și de lucrarea noastră. Poate că prea des ajungem pe mâna unor politicieni netoţi, dar se întâmplă asta pentru că și noi am participat la promovarea lor: prin tăcere, lașitate, pasivism sau nepăsare. Cu siguranţă avem multe de îndreptat, dar condiţia este să ne implicăm. Dacă votează doar o treime dintre noi în multe situaţii, atunci de ce ne mirăm că nu se regăsește viziunea noastră în politicile publice. Când fugim cât vedem cu ochii, în străinătate, doar pentru că aici sunt salarii mici și găsim o lipsă de respect pentru talent și merit, este un abandon și este greu să mai revendicăm o normalitate pe care am întâlnit-o aiurea, pe alte meridiane. Este clar că nu avem mediul cel mai bun pentru a dezvolta comunităţile, dar tot noi suntem fricoși și manipulabili încât nu respectăm voinţa comunităţilor, de descentralizare a puterii, regionalizare sau autonomie locală. Îndepărtăm puterea de oameni, vrem să concentrăm totul la București și apoi ne mirăm că nu ne mai recunoaștem în politicile publice ale celor care ne conduc. Dacă vom încerca să ne uitam că sunt mulţi oameni în România care au rămas să se lupte cu infecţiile din spitale și că alţii se luptă cu incultura și cu întunericul minţilor în școlile friguroase și insalubre, atunci poate vom ajunge la ideea că nu Centenarul este important, ci societatea noastră. Nu trebuie să așteptăm să vină noile alegeri cu speranţa că un bilet băgat în urnă va schimba lucrurile, ar trebui mai degrabă să acţionăm ca și cum suntem toţi responsabili pentru viitorul nostru.

Cu sau fără aniversări galante, sărbătorind sau nu Centenarul, trebuie să nu acceptăm condiţia de învinși în faţa sistemului, indiferent de înfăţișarea lui la un moment dat. Să demonstrăm că suntem vii, nu să așteptăm să vină o schimbare de undeva de sus, din contră, să facem ceva ca să schimbăm noi înșine ceva în micul nostru univers. În loc să cerem României tot felul de lucruri, ar fi mai bine să actionăm. Îmi doresc o Românie în care nimeni nu cere ţării ceva ce nici el nu a a reușit să-i ofere. Ţara este construcţia noastră dacă ne implicăm, dacă nu, atunci poate fi proiectul celor pe care îi detestăm acum. Să înţelegem că putem depăși actuala stare de lucruri prin solidaritate și cu onestitate faţă de noi înșine. Să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem, să ne comparăm mai mult cu momentul din care am plecat acum 100 de ani sau acum trei decenii când am pornit, împleticindu-ne și speriaţi, pe noul drum al libertăţii.

Și poate că este legitimă întrebarea unui post de televiziune: ar trebui să ne întrebăm ce-i lipsește României, acum, la 100 de ani. Poate fi un cadru de unde să pornim reflecţia privind proiectul de viitor. Cu siguranţă, lipsesc multe lucruri, dar la acest examen orice naţiune poate face o listă lungă, pentru că lipsurile se raportează la nevoi sau la visele noastre. Dar în capul acestei liste, sau la finalul ei, depinde cum vrem s-o organizăm, am putea descoperi că României îi lipsim noi, cetăţenii. Dacă ne-am putea pune fiecare în acest rol, ar începe construcţia. Greoaie cum o fi, fără tradiţie întrucât avem mai degrabă tradiţia trădării, dar niște cetăţeni caută să completeze golurile, caută să facă concesii pentru reguli comune și să renunţe la o parte din libertăţi în beneficiul unui contract social. Cetăţenii adevăraţi se implică, nu așteaptă cadouri și nici eroi salvatori.

Centenarul – a fost sau n-a fost? Contează mai puţin, România există oricum, de mai multe sute de ani! Ce facem cu ea?

(Articol publicat pe blogul Vasile Dancu & friends)

Vasile Dâncu este sociolog, prof. univ. dr. la Universitatea din Bucureşti și Universitatea Babeș-Bolyai, președinte IRES 2009-2015, fost viceprim ministru în Guvernul României, fost senator PSD Cluj în Parlamentul României, membru al Comisiei pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă, fost deputat în Parlamentul European, membru al Comisiei pentru Dezvoltare Regională, fost ministru în Ministerul Informaţiilor Publice.

Vezi şi

Juncker clarifică situația: Acordul pentru Brexit nu va fi renegociat

Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a transmis Marii Britanii că trebuie să exprime clar ceea …

Un comentariu

  1. De ce nu facem ..? De ce nu dregem..! PSD la care a-ti achesat in urma cu multi ani ..! a guvernat practic aceasta tara peste 20 de ani.De ce nu va expuneti ideile in cadru statutar al partidului sa le cereti sa faca aceste programe, care la PSD au fost mai mult de fatada..! Cu smecheri nu poti face asemenea programe si din pacate peste tot s-au infiltrat numai smecheri pentru ca oamenii de valoare (care nu mizeaza pe tupeu) au fost marginalizati (ca sa-si poata face meandrele smecherii) si s-au retras sau au plecat definnitiv din aceasta tara frumoasa dar care parca are un popor ” blestemat” sa se risipeasca in toate colturile lumii..!? Cred ca de vina este si gena celor care ne conduc si ne-au condus mereu ..!? Fanariotism si slavism ,amestecatura care produce un cocteil fatal..!