La 4 iunie, în România este marcată Ziua Tratatului de la Trianon.
La 4 iunie 1920, la Trianon, România a semnat alături de principalele Puteri Aliate şi Asociate, Tratatul de pace cu Ungaria, prin care se recunoaştea, pe plan internaţional, hotărârea din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu ţara-mamă. Drumul făcut de România până în acest punct a fost plătit cu sânge şi lacrimi, cu uriaşe eforturi materiale, deoarece a trebuit să continue Marele Război, prin campania anti-bolşevică din Ungaria din 1919, ca o etapă suplimentară a negocierii şi semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920, scrie Agerpres.
În preambulul Tratatului se consemna că documentul a fost semnat de Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia „puteri desemnate în Tratatul de faţă ca principalele puteri aliate şi asociate”, şi de alte douăsprezece state, printre care România, Cehoslovacia şi Statul Sârbo-croato-sloven, acestea din urmă „constituind împreună cu Principalele puteri […] puterile aliate şi asociate de o parte şi Ungaria de altă parte”. Tratatul conţinea 364 de articole grupate în 14 părţi, ce cuprindeau la rândul lor alte capitole şi anexe şi se încheia cu un protocol şi o „declamaţiune”. Din partea României documentul a fost semnat de doctorul Ion Cantacuzino, ministru de stat, şi Nicolae Titulescu, fost ministru, secretar de stat, iar din partea Ungariei, de Gaston de Bernard, ministrul muncii şi ocrotirii sociale, şi Alfred Drasche Lazar de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.
Primele 26 de articole cuprindeau statutul Societăţii Naţiunilor, document care se regăseşte în textul tuturor tratatelor de pace încheiate după Primul Război Mondial. Articolele de la 27 la 35 inclusiv fixau frontierele Ungariei, fiind stabilite graniţele noului stat ungar cu Austria, cu Statul Sârbo-croato-sloven, cu România şi cu Cehoslovacia. Secţiunea a III-a din Partea a II-a, intitulată „fruntariile Ungariei”, cuprindea trei articole privitoare la România, de la 45 la 47. Art. 45 stipula că Ungaria renunţa în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei astfel cum sunt fixate la art. 27, Partea a II-a şi „recunoscute prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”. Art. 46 instituia o comisie formată din şapte membri „[…] din care cinci vor fi numiţi de Principalele puteri aliate şi asociate, unul din România şi unul din Ungaria”, care, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a tratatului, urma să înceapă activitatea de fixare la faţa locului a traseului liniei de frontieră descrisă în art.23-3, potrivit lucrării „Tratatele de pace ale României (1918-1920)” (Horia Vladimir Ursu, Editura C. H. Beck, 2014).
La art. 47, România confirma Ungariei angajamentul ei de a consimţi „inserţiunea” într-un tratat încheiat cu puterile aliate şi asociate, ocrotirea „intereselor” minorităţilor „[…] şi pentru a ocroti libertatea tranzitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni”. Secţiunea a VI-a „protecţia minorităţilor” deci şi a românilor care prin forţa lucrurilor rămâneau în Ungaria, instituia obligaţia Budapestei ca prin nicio lege interioară să nu modifice stipulaţiile din art. 54-60 inclusiv, acestea reprezentând „[…] obligaţiuni de interes internaţional […] puse sub garanţia Societăţii Naţiunilor”, modificarea fiind posibilă a fi făcută numai „[…] de o majoritate a Consiliului Societăţii Naţiunilor”.
Art. 74 stipula recunoaşterea de către Ungaria a frontierelor Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-croato-sloven şi ale statului Cehoslovac, aşa precum fuseseră ele stabilite la Conferinţa de la Paris, Budapesta fiind obligată, prin art. 77 să remită semnatarilor tratatului de pace „fără întârziere […] arhivele, registrele, planurile, titlurile şi documentele de orice natură ce aparţin administraţiilor civile, militare, financiare, judecătoreşti sau altele, ale teritoriilor cedate”.
.jpg)
Tratatul de pace cu Ungaria cuprindea şi câteva prevederi care au constituit baza rescrierii statului internaţional al Dunării. Acesta fusese afectat atât de acţiunile Germaniei, cât şi de cele ale Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial, atunci când Dunărea devenise practic un curs de apă interior aparţinând celor două imperii. Astfel, în Partea a XI-a, în articolul 275 „se declara Dunărea curs de apă internaţional de la Ulm şi până la Marea Neagră.” Art. 286 prevedea înfiinţarea unei „Comisii internaţionale”, formată din „2 reprezentanţi ai statelor riverane şi din câte un reprezentant din fiecare stat riveran ce urma a face parte din Comisia Europeană a Dunării.”
Tratatul de la Trianon a fost votat în cele două camere ale Parlamentului de la Bucureşti, în 17 şi 26 august 1920, iar legea pentru ratificare a fost promulgată prin decret regal la 30 august 1920, documentul intrând în vigoare la 26 iulie 1921. Parlamentul Ungariei a dezbătut şi a votat legea pentru ratificarea Tratatului de la Trianon, la 11-13 noiembrie 1920.
Un şir de tratate, care au consfinţit frontierele României Întregite, au fost încheiate între anii 1919-1920, în cadrul Conferinţei de pace ale cărei lucrări au fost deschise la Versailles, la 18 ianuarie 1919, în Sala Oglinzilor, de Raymond Poincare, preşedintele Franţei. Tratatul cu Austria, semnat la St. Germain (10 septembrie 1919) şi acceptat de România la 10 decembrie 1919, însemna recunoaşterea şi în acest cadru a legitimităţii unirii Bucovinei cu România, realizate de facto şi de jure prin hotărârea românilor bucovineni din noiembrie 1918. Prin Tratatul de la Neuilly-sur-Seine, încheiat la 29 noiembrie 1919, între Puterile Aliate şi Asociate cu Bulgaria, semnat de România tot la 10 decembrie 1919, se reconfirma frontiera româno-bulgară, aşa cum fusese ea stabilită prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913. Ca o completare a tratatelor de la Saint Germain şi Trianon, la 10 august 1920 a fost semnat un alt tratat între Puterile Aliate şi Asociate şi Polonia, România, Statul Sârbo-croato-sloven şi statul Cehoslovac privitor la unele hotare ale acestora, menit să asigure suveranitatea statelor arătate asupra teritoriilor naţionale recunoscute. Tot la 10 august 1920, la Sevres, a fost semnat Tratatul de pace cu Turcia prin care aceasta recunoştea noilor state create, în urma destrămării Austro-Ungariei, frontierele naţionale. La 28 octombrie 1920, a fost semnat Tratatul prin care se recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră. Totodată, s-au purtat negocieri privind clauzele financiare, libertatea navigaţiei şi regimul internaţional al Dunării, notează lucrarea „Din istoria României 1918-1921. Probleme ale vieţii politice, economice şi sociale” (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987).
Din partea României au fost implicate în acţiunile Conferinţei de pace de la Paris, prin demersurile diplomatice de rigoare, guvernele conduse de Ion I.C. Brătianu (1919), Arthur Văitoianu (1919), Alexandru Vaida Voevod (1919-1920) şi Alexandru Averescu (1920-1921).
Sursa fotografiilor: mae.ro
