Acasă / Analiză / ANALIZĂ | Triunghiul giganților și imprevizibilele lor relații. UE, între SUA și China
foto Ian Bremmer / Facebook

ANALIZĂ | Triunghiul giganților și imprevizibilele lor relații. UE, între SUA și China

Puncte cheie:

  • Ordinea mondială tripolară în care am intrat (SUA, China, UE) este prelungirea firească a ordinilor bipolare și unipolare de după 1945 și, respectiv, 1989. A ascensiunii Chinei globaliste și Uniunii Europene integrate politic și, evident, a prăbușirii URSS. Cu toată strădania lui Putin de a se arăta relevant și de a prinde un loc la masa celor mari, după anul 2000, ordinea tripolară a exclus, de fapt, Rusia (un jucător economic, populațional și tehnologic prea mic la nivel global pentru a conta), urmând să fie dominată, în secolul XXI, de alianța care se va forma în deceniile următoare între două dintre cele trei puteri globale menționate, cu punerea în minoritate a celei de-a treia și cu setarea regulilor generale ale jocului;
  • În mod natural, Occidentul a oferit decenii la rând varianta SUA-UE drept forța conducătoare a lumii (ca puteri hard -sub forma NATO- și soft, ca puteri normative, ca puteri economice, ca puteri tehnologice și ca valori culturale inspiraționale) dar declinul accelerat al ordinii liberale occidentale redeschide chestiunea alianțelor lumii multipolare și a unei ecuații de tip realpolitik;
  • Recent, China a făcut cea mai îndrăzneață propunere strategică formulată în ultimii 70 de ani, de obținere a sprijinului UE contra noilor politici protecționiste ale SUA, propunere care ar viza practic apariția unui nou bloc politic, economic și strategic, „Europa-Asia”, dar nu Eurasia continentală, geopolitică, visată de Putin și Dughin, cu Moscova în centrul lumii, ci un binom euro-asiatic care ar „sări” peste imensa dar vulnerabila Rusie. Nu întâmplător Xi Jinping îl ține la distanță, cu destulă răceală, pe Putin și nu se arată entuziasmat de ambițiile Rusiei de revenire la masa giganților;
  • UE nu a răspuns și nu va răspunde curând „indecentei propuneri” făcute de chinezi, aproape scandaloasă pentru idealiști și principiali, dar îngrozitor de pragmatică. Nu va răspunde oficial, și nu neapărat din nostalgia dragostei pierdute pentru America, ci din neîncrederea față de oferta Beijingului comunisto-capitalist și dintr-o minimă speranță că legătura transatlantică, adică cea mai simplă, naturală și convenabilă alianță, singura fundamentată cultural și civilizațional, s-ar putea totuși reface în epoca post-Trump;
  • Uluitoare sunt, totuși, asertivitatea și îndrăzneala strategică a Chinei renăscute, după 500 de ani de adormire, umilință și declin imperial, prevestind parcă transferul centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific și apusul supremației occidentale începute odată cu Renașterea, cu progresul industrial-tehnologic, cu epoca marilor descoperiri și a colonizării „lumii noi”;
  • Poate suna paradoxal și prea puțin credibil, având în vedere istoria Războiului Rece, dar singura Mare Putere interesată de ridicarea Rusiei la rang de actor global este în prezent chiar SUA. Apropiata întâlnire Trump-Putin ar putea arăta că Trump este interesat de colaborarea cu Putin în diverse dosare care vizează slăbirea influenței europene și chineze pe plan global și regional, mai ales că Rusia nu este un exportator competitiv pe piețele americane și nu rivalizează economic în niciun fel cu Statele Unite. Obsesia contabilă a lui Trump este astfel alinată;
  • Războiul comercial SUA-China și SUA-UE ar putea stimula nu numai interesul Chinei pentru apropierea de UE (deloc nou acest interes, de altfel), dar și interesul SUA de atragere a Rusiei în cel mai bizar și mai neverosimil tandem strategic de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În fapt, e o constatare pe care am mai formulat-o în trecut: și Washington-ul, și Moscova, au ajuns la concluzia că ordinea bipolară a Războiului Rece îi avantaja mai mult decât ordinea tripolară actuală, în care Rusia nici nu mai este considerată un actor global iar apariția unei UE autonome și a Chinei globaliste, ambele foarte competitive economic pe piețele americane, nu îl face fericit pe Donald Trump. Cum ar arăta oare o competiție aparent absurdă între două tandemuri imposibil de imaginat până mai ieri, SUA-Rusia (forțele anti-globaliste şi protecţioniste) versus China-UE (vectorii globaliști)? De aici, de la periferia Occidentului aflat în plină disoluție, nu putem decât să sperăm că acest scenariu de coșmar nu se va adeveri niciodată. Căci dacă unitatea strategică a Vestului (UE+NATO) dispare, România și regiunea în care ne aflăm vor avea doar de ales între venirea Rusiei sau a Chinei. Indiferent dacă vom alege să jucăm în tabăra SUA sau a UE pe plan strategic, în situația dezintegrării alianței transatlantice Europa Centrală și de Est va fi „transferată”, într-un joc cu mize globale, fie în sfera de influenţă a Rusiei, fie în zona de expansiune economică a Chinei.

***

Triunghiul giganților configurează lumea tripolară în care trăim și îi sugerează totodată perspectivele. Pentru clarificare terminologică, numim puteri globale SUA, China și UE, dar rezistăm tentației de a include pe lista giganților și alte puteri incontestabile ale lumii actuale, precum Japonia, Rusia, India sau Turcia (mari economii sau mari puteri militare, toate în Top 10), cu influență regională considerabilă, dar totuși fără capacitatea și vocația de a impune tendințe cu caracter global, cu alte cuvinte de a schimba lumea. În schimb, fiecare dintre cei trei actori globali menționați anterior pot să facă acest lucru, într-o măsură mai mare sau mai mică. Iar alianța a două dintre aceste puteri globale, oricare ar fi ele, poate conduce lumea, așa cum a făcut-o cu succes până acum alianța occidentală SUA-UE.

Propunerea recentă a Chinei de a fi susținută de Uniunea Europeană împotriva politicilor protecționiste ale SUA sugerează că lumea actuală este pe punctul de a se reseta într-un mod bizar. China îşi caută un mare aliat. Întâmplător sau nu, Trump și Putin se vor întâlni și ei pe 16 iulie, la Helsinki. Între timp, pe 11-12 iulie, la Bruxelles, un Summit NATO destul de încordat între vechii aliați occidentali ai clubului nord-atlantic (asupra căruia vom reveni, săptămâna viitoare) va arăta încă o dată că lumea se schimbă.

Rusia nu poate reveni la masa puterilor globale decât dacă relația SUA-UE se rupe. Puterile non-occidentale, China și Rusia, pândesc de câțiva ani această rupere iar politica de contabil incult a lui Trump, care nu înțelege că există interese strategice și mize dincolo de balanțele contabile, interese care te fac mai bogat şi mai puternic chiar şi atunci când pare că ești pe deficit comercial, nu face decât să ajute Beijingul și Moscova.

Deși multă lume credea acum câțiva ani că Rusia și China vor forma un pol anti-occidental, Xi Jinping îl ține la distanță, cu răceală, pe Putin. Nu Rusia îi trebuie Chinei, ci dominația lumii întregi. Iar o alianță cu UE ar fi exact instrumentul de care ar avea nevoie China pentru a sparge supremația occidentală şi a izola Statele Unite. Rusia este deja o miză prea mică pentru uriașul trezit din somnul și umilința din ultimii 500 de ani. Dar Putin a înțeles și el că drumurile Moscovei nu duc la Beijing. Atunci când se aștepta cel mai puțin, o soluție de reinserție în politica globală ar putea veni de unde nimeni nu s-ar fi așteptat: de la Președintele Statelor Unite ale Americii, intrat într-un război comercial stupid cu Uniunea Europeană și într-unul aproape inevitabil cu China.

Suma împrejurărilor actuale definește cel mai prost moment posibil al Occidentului și al statelor mici care, la fel ca România bunăoară, depind de menținerea ordinii strategice, politice, economice și militare actuale. O conjunctură nefericită pentru România face ca alegerea lui Trump la Casa Albă, în 2016, să se întâlnească cu dorința europenilor de autonomizare, de respingere a supremației americane și de reformă accelerată a Uniunii post-Brexit, cu criza migrației și avansul democrațiilor iliberale și al liderilor populiști în țările postcomuniste din Europa Centrală, cu revenirea naționalismului și protecționismului, cu alegerea unui Macron ambițios și tranșant în fruntea Franței și cu slăbirea influenței cancelarului moderat și precaut de la Berlin, ca să nu mai vorbim de gravul derapaj al României, pe dimensiunea statului de drept, a independenței justiției și a luptei anti-corupție.

Așa cum arată lucrurile acum, în această „constelație” a avatarurilor Occidentului și ordinii liberale, România este „numai bună” de lăsat la periferia Uniunii Europene, de refuzat pe termen lung la intrarea în Zona Euro și Spațiul Schengen, de abandonat ca piață interesantă pentru marii investitori americani și vest-europeni, de sancționat de către Comisia Europeană, de penetrat de către Rusia și China, pe linie economică, de intelligence și nu numai. Cine oare din lumea occidentală și de ce să mai susțină și să mai apere o țară ca România, ai cărei guvernanţi par că vor să o scoată din Occident, și o regiune rebelă și îndărătnică precum Europa Centrală și de Est, când vesticii au propriile provocări şi propriile probleme interne cu partidele naţionaliste şi protecţioniste? Dacă ați fi acum în pielea olandezilor, germanilor sau francezilor, ce ați răspunde la această întrebare?

O voi spune limpede, o eventuală ruptură a alianţei transatlantice, aşa cum este prefigurată de răceala lui Trump faţă de Uniunea Europeană, asociată cu fortificarea Zonei Euro în cadrul Uniunii şi accentul pe Uniunea Apărării, ar lăsa practic România descoperită, şi fără garanţii de securitate, şi fără şanse de acces în nucleul central al Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, am reveni la ceea ce am fost în întreaga noastră istorie, o periferie săracă şi nesigură. Niciunul din cei doi poli ai lumii occidentale, nici SUA, nici Europa de Vest, nu are un interes special pentru România şi regiunea aceasta. Povestea cu Marea Neagră şi cu Rusia o tot încălzim în discursurile noastre, este relevantă, poate, pentru noi, dar, pe fondul chestiunii, interesul celorlalţi rămâne încă destul de mic. Nu e Marea Chinei de Est şi nici Marea Chinei de Sud, nu e Mediterana şi nici Canalul Suez.

Să nu ne iluzionăm, interesul strategic american există atâta timp cât relaţiile SUA-Rusia sunt ostile, iar interesul Europei de Vest atâta timp cât extinderea Uniunii spre Est era o miză politică şi economică. Dispărând factorii de catalizare a interesului SUA şi nucleului franco-german pentru regiunea de frontieră a Europei Centrale şi de Est, din varii motive, ar dispărea implicit şi garanţiile de securitate şi oportunităţile de dezvoltare economică oferite de Occident ţărilor din zonă, iar acestea ar putea cădea sub influenţa Rusiei sau a Chinei.

Acum vine şi vestea bună. Cu puţină şansă şi ceva raţionalitate, alianţa SUA-UE nu se va rupe. În marile capitale ale Vestului, de la Washington la Berlin, Paris şi Bruxelles, evaluările strategice ale celor care influenţează deciziile liderilor vor arăta în anii următori că o alianţă cu China sau Rusia nu este de preferat continuării şi revigorării alianţei occidentale. În interiorul sau în afara UE, Londra va rămâne şi ea parte activă a alianţei occidentale. Oricum am lua şi am învârti posibilele relaţii şi combinaţii economice, politice şi militare, cu toate deficitele comerciale existente şi decalajele de bugete de apărare pe cele două maluri ale Atlanticului, tot SUA-UE este varianta câştigătoare. Pentru că este cea mai la îndemână, din toate punctele de vedere, cea mai acceptată cultural la nivelul societăţilor, cea mai compatibilă civilizaţional şi comportă cele mai mici riscuri de management politic.

Oricât ar părea de tentantă oferta Chinei globaliste şi de slăbită relaţia lui Trump cu aliaţii occidentali, niciunul din marii jucători ai spaţiului nord-atlantic nu va lua până la urmă decizia să rupă rândurile şi să joace alături de China sau Rusia. Nu este exclus să asistăm la un final neaşteptat şi spectaculos al acestei crize aparente a relaţiei transatlantice, peste 2-3 ani, în care protagoniştii politici (vechi sau noi) să ajungă la concluzia că, de fapt, trebuie reluate negocierile şi adoptat TTIP, sau cum îl vor redenumi atunci, adică Acordul de liber schimb transatlantic, punând capăt istericei tentaţii de război comercial la care asistăm în prezent.

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane. Are gradul diplomatic de ministru-consilier. A fost, consul general al României la Toronto (martie 2008 – octombrie 2012) şi secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007). Este fondatorul şi coordonatorul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL.

Vezi şi

Fostul patron al echipei AC Milan a dispărut. Este căutat de poliţia din China pentru datorii neplătite

Omul de afaceri chinez, Li Yonghong, fostul patron al clubului AC Milan, s-a ascuns şi …