Acasă / Analiză / Ucraina uitată: eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene și semnele populismului electoral din 2019
foto REUTERS/Valentyn Ogirenko

Ucraina uitată: eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene și semnele populismului electoral din 2019

Analiză de Valentin Naumescu

 Puncte cheie:

  • Ucraina este în an preelectoral, pentru prezidenţialele şi parlamentarele din 2019, care vor marca intrarea mai marelui nostru vecin de la nord şi est într-o nouă etapă a complicatei şi confuzei sale tranziţii;
  • Ceea ce se vede este o ţară debusolată, îndreptându-se dinspre modelul de „republică postsovietică cu aspiraţii europene” spre un profil de ţară ce nu se arată deocamdată clar conturat şi „descifrabil”, nici analiştilor de la Kiev, nici eurocraţilor de la Bruxelles, nici în capitalele Flacului Estic al Occidentului (Varşovia, Bucureşti) şi poate nici chiar la Moscova, combinând însă elemente evidente de frustrare naţională adâncă, populism politic în creştere, naţionalism şi etnicism cu tentative de radicalizare, corupţie şi societate a extremelor, lipsă de speranţă şi stagnare economică;
  • Neîncrederea în relația UE-Ucraina a devenit reciprocă și va naște curând „pui politici” (sau mutanți), campaniile electorale din 2019 urmând să fie marcate de apariția unor jucători cu discursuri neconvenționale față de Uniunea Europeană, care vor specula copios nemulțumirea ucrainenilor față de „sprijinul insuficient al Occidentului” în raport cu problemele prin care au trecut. La rândul ei, Uniunea Europeană este nemulțumită de „progresele slabe ale Ucrainei, de corupție și de lipsa de voință politică”. Bula de entuziasm s-a spart așadar, și la Kiev, și la Bruxelles;  
  • Nici după a doua Revoluţie, cea a Euromaidanului, din decembrie 2013 – februarie 2014, lucrurile nu au mers prea bine în Ucraina. Amintirea eşecului „Revoluţiei portocalii” din 2004-2005 revine dureros dar alternativele sunt puţine iar figurile vechi şi noi din politica locală nu oferă cine ştie ce speranţe. Oamenii de rând se confruntă mai degrabă cu eşecul guvernării proeuropene de a creşte calitatea vieţii, cu scandalurile de corupţie, dezacordurile frecvente între foştii aliaţi politici, aspectul general de ţară nesigură, cu rate înalte de criminalitate, lipsa oricărei perspective de aderare la Uniunea Europeană şi de recuperare a peninsulei Crimeea, ultimele două fiind, de altfel, promisiuni fundamentale ale candidatului Petro Poroşenko în 2014, actualul preşedinte aflându-se în prezent pe o poziţie slabă (4-5, în jur de 10%) în clasamentul încrederii populaţiei;
  • În regiunea noastră, se sţie că guvernările postrevoluţionare eşuează iar popularitatea liderilor scade rapid, de regulă din cauza supralicitării promisiunilor electorale în raport cu posibilităţile reale ale ţărilor respective, din cauza aşteptărilor prea înalte şi poate a naivităţii societăţilor aflate în tranziţie, din cauza slăbiciunilor morale şi deficitului de experienţă şi competenţe ale noilor conducători, „emanaţi” sau nu ai străzii, din cauza sprijinului insuficient din exterior etc. Dar observaţia amară este că, în cazul Ucrainei, pare că eşuează şi a doua Revoluţie, după ce ne-am fi aşteptat ca prăbuşirea „Revoluţiei portocalii” în ridicol, acum aproape un deceniu şi jumătate, să fi însemnat o oarecare maturizare politică şi societală precum şi o creştere a şanselor de reuşită ale celei de-a doua încercări de apropiere de Vest;
  • Fragmentarea politică excesivă şi populismul devin caracteristicile dominante ale scenei politice ucrainene, la mai puţin de un an de alegerile prezidenţiale din 31 martie 2019, respectiv un an şi câteva luni de alegerile parlamentare ulterioare (data nu a fost încă stabilită), în sondaje apărând nu mai puţin de 14 partide[1] cu intenţie de vot între 22,5% şi 1%, de exemplu Blocul Petro Poroşenko, al actualului preşedinte, fiind creditat cu doar 6,6% din opţiunile celor care declară că sunt interesaţi să meargă la vot;
  • Fractura relaţiilor SUA-UE şi apropierea UE-Rusia, în special a Franţei şi Germaniei, cel mai interesate de afaceri profitabile de anvergură cu Rusia, dar posibil şi a Italiei (a treia economie a UE 27) după ieşirea din criza politică internă, vor crea uriaşe probleme de poziţionare strategică a Ucrainei în sistemul relaţiilor politice, economice şi de securitate din Europa, favorizând, în condiţiile unui previzibil eşec al integrării, tendinţele naţionaliste, conservatoare, eurosceptice şi antioccidentale. Naționalismul ucrainean ar putea îmbrăca, simultan sau de la caz la caz, haine antirusești și/sau antioccidentale, dar în tot cazul xenofobe și ostile minorităților etnice din țară. Legea Educaţiei, adoptată anul trecut şi promulgată de preşedinte, arată din plin acest risc[2], chiar dacă ulterior s-au încercat anumite compromisuri;
  • Ar mai rămâne în joc scenariul forţării de către SUA a admiterii Ucrainei în NATO, tentativă care s-ar lovi însă din nou, la fel ca la Summitul Alianţei din aprilie 2008 de la Bucureşti, de veto-ul Germaniei şi Franţei, care nu doresc să-şi complice inutil relaţiile cu Moscova, într-un moment în care Parisul şi Berlinul nu mai par dispuse să „crediteze” Europa de Est şi să investească timp, energie politcă, resurse financiare şi speranţe în vecinătatea estică a Uniunii Europene;
  • Pentru România, eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene din Ucraina repune (a câta oară în istorie?) problema stabilităţii şi predictibilităţii vecinătăţilor noastre. Ucraina, Republica Moldova şi Serbia sunt încă, la aproape 30 de ani de la sfârşitul Războiului Rece, „ecuaţii nerezolvate” din perspectiva aşezării lor pe harta strategică şi geopolitică a continentului, state ce parcă nu îşi găsesc locul în niciun sistem şi nu aparţin niciunei lumi, putând genera astfel, prin ambiguitatea şi deruta lor internă, situaţii cu potenţial conflictual. Și mai e ceva: înțelegem cu toții, privind fie la est (Ucraina, RM), fie la vest (Serbia), ce noroc uriaș a avut România semnând Tratatul de Aderare în aprilie 2005, cu mai puțin de două luni înainte de respingerea surprinzătoare și nefastă a Tratatului Constituțional în referendumurile din Franța și Olanda și intrarea Uniunii Europene într-o lungă criză a procesului de integrare (și, evident, o stopare a extinderii) din care nu a ieșit nici până acum și nici nu pare să iasă curând.

 

*

 

În plină agitație privind criza politică italiană, asupra căreia vom reveni cu certitudine săptămânile următoare, să aruncăm o privire asupra Ucrainei, vecinul nostru mai mare și mai greu încercat de la nord și est. Ieșită treptat din radarul interesului european, după performanțele mediocre ale guvernării autointitulate proeuropene de după 2014, după ratarea țintelor de reformă și dovezile de corupție endemică din administrația centrală și locală, Ucraina preelectorală nu arată deloc bine, prevestind un an 2019 urât din punct de vedere politic, cu puține soluții credibile pe plan intern și extern, cu haos în țară și multe tensiuni. Fragmentarea politică excesivă și populismul (în Ucraina, suprapus în mare parte cu naționalismul) par să fie markerii politici ai campaniilor din 2019.

Acordul de Asociere UE-Ucraina din 2014, oricum respins în referendumul olandez din aprilie 2016, nu a produs prea multe rezultate vizibile, în afară de ridicarea vizelor. Mare parte din fondurile europene sunt fraudate sau nu au o reflecţie substanţială în calitatea vieţii oamenilor. Dezamăgirile sunt reciproce. Doar un mic grup de diplomaţi europeni şi experţi de la Bruxelles mai continuă să bată drumul Kievului, nu se ştie cât din convingerea că Ucraina se poate europeniza şi cât din inerţie birocratică.

Însuși faptul că Iulia Timoșenko este pe primul loc în preferințele politice ale ucrainenilor, cel puțin deocamdată, arată că nu a apărut nimic nou, proaspăt și credibil în ultimii 14, 15 ani. Timoșenko pare acum preferata unei societăți dezamăgite, a unui segment rămas în principiu fidel marii opțiuni proeuropene din vremea Revoluțiilor, segment care nu știe însă de cine să se mai apropie și pe cine să mai mizeze, după ce ultimii doi președinți proeuropeni au dezamăgit iar cel prorus a fugit… în Rusia, în timp ce politiciana care în aparență a stat departe de primul nivel al puterii în ultimii ani li se pare unora o posibilă soluție.

Totuși, chiar și opțiunea Timoșenko este dorită de doar 24,6%, adică nu depășește un sfert din numărul votanților. Mulţi spun că Timoşenko este „victimă sigură” în turul al doilea, că este adversarul cel mai uşor de bătut în finala prezidenţialelor, pentru că se sprijină pe un nucleu relativ fix de proeuropeni idealişti rămaşi din epoca Revoluţiei portocalii, dar nu mai are de unde să crească în turul al doilea. După ea, vin opțiuni mult sub 20%. Populistul radical Oleh Liașko, pe care presa occidentală îl compară cu un Jirinovski ucrainean, jucând tare pe cartea „anti-corupției” (dar trăgând sfori în parlament în interesul oligarhilor), vine al doilea, cu 15,5%, iar partidul său pare să fie susținut de circa 13-14% dintre votanți. Ce să faci cu asemenea procentaje? Nu poate ieși nimic bun, nu se anunță nicio coaliție credibilă. Președintele Petro Poroșenko pare ieșit din calcule, el cu circa 10% iar Blocul său cu puțin peste 6%. Analiştii ucraineni cred însă că fragmentarea spectrului politic i-ar conveni lui Poroşenko, care nu doreşte să crească niciun candidat prea mult în opţiunile de vot, sperând astfel că dacă intră în turul al doilea cu Timoşenko îşi poate reconfirma mandatul de preşedinte. Totuşi, cu doar 10% în sondaje mi-e greu să cred că cineva poate aspira realist la a fi (re)ales preşedinte. Popularitatea sa a scăzut mult şi după apariţia numelui său pe lista personalităţilor care şi-au depus banii, vreo 400 de milioane de dolari, în paradisuri fiscale (scandalul Panama Papers[3]). Deşi se pare că nu a făcut nimic ilegal, un preşedinte om de afaceri care alege să nu plătească impozite în ţara lui, alături de conaţionalii săi contribuabili, pentru că sunt prea mari, are puţine argumente morale să mai continue discursul reformist şi anti-corupţie. Cât de cât semnificativ în competiţia electorală ar mai fi actorul Volodimir Zelenski, care a obţinut notorietate locală jucând într-un serial rolul de profesor de istorie ajuns preşedinte, şi care vine tot cu un discurs populist anti-corupţie, având o susţinere de 8-9%. Este comparat frecvent cu Beppe Grillo, comediantul italian care a fondat acum câţiva ani partidul populist Mişcarea de Cinci Stele, câştigătoarea alegerilor de anul acesta din Italia.

Sub 5% începe seria specimenelor politice „experimentale”, născute în tot felul de laboratoare ideologice și de interese specifice, care configurează un Jurassik Park tragi-comic în politica ucraineană. Rusofobi și rusofili, de la oligarhi veleitari la ultranaționaliști și de la conservatori religioşi la ecologiști fără nicio noimă într-o țară poluată de tot felul de „noxe”, de la actori la cântăreţi rock care se lasă rugaţi să intre în cursă şi de la agrarieni la socialiști nostalgici (ne amintim și noi, desigur, campaniile noastre din anii ‘90), „fauna electorală” ucraineană se prezintă ca o puzderie de mici platforme care încearcă marea cu degetul, în speranța prinderii măcar a unui loc de deputat în toamna lui 2019. Și, bineînțeles, mulți vor reuși, rezultând un Parlament foarte divizat, în care va fi practic imposibil de coagulat o direcție politică robustă și eficace, o majoritate coerentă și funcțională.

Şansa pe care au avut-o Petro Poroşenko şi Blocul său în 2014, când au beneficiat de entuziasmul unei majorităţi proeuropene confortabile, nu se va mai repeta curând. Rămasă şi fără visul european, Ucraina va deveni greu guvernabilă, divizată în numeroase facţiuni excentrice, nehotărâtă în crezul ei naţional, în caz că aşa ceva va mai exista, supărată pe toată lumea şi temându-se de străini şi de minorităţi, vulnerabilă în faţa a tot felul de discursuri salvatoare şi misionariste, care nu duc, de fapt, nicăieri.

Putin a câştigat partida cu Ucraina. A avut mai multe pârghii la îndemână iar Ucraina prea puţine. Kievul este blocat între două lumi, suspendat între aspiraţiile europene tot mai firave şi angoasele rusofobe inevitabile, rămas fără sprijinul Berlinului, Parisului şi Bruxellesului. Nord Stream 2 de exemplu, controversatul proiect ruso-german prin care Gazprom vinde Germaniei gaz direct, pe sub Marea Baltică, evitând tranzitul ucrainean, merge mai departe, în pofida tuturor criticilor aduse. Este prea mare şi prea profitabil pentru a putea fi oprit. Preşedintele francez Macron a vizitat recent Moscova şi are planuri mari de colaborare economică cu Putin. Foarte probabil, Italia (oricine va fi premier) va cere din nou ridicarea sancţiunilor împoriva Rusiei, aşa cum a făcut-o Matteo Renzi acum câţiva ani. Îndepărtarea lui Trump de aliaţii europeni şi invers va avea un efect devastator asupra Europei de Est, pentru că va stimula indirect apropierea UE-Rusia. Nu pentru că Putin tocmai a spus asta iar Juncker o tot anunţă de ani de zile, ci pentru că realităţile politice şi economice de după denunţarea unilaterală a Acordului cu Iranul o arată în fiecare zi. Dinamica sistemului relaţiilor internaţionale a intrat pe o nouă direcţie, după ce preşedintele Trump a ales să joace pe cont propriu, cu rezultate şi costuri deocamdată incerte.      

[1] http://www.kiis.com.ua/?lang=eng&cat=reports&id=753&page=1

[2] https://www.reuters.com/article/us-ukraine-language/criticism-of-ukraines-language-law-justified-rights-body-idUSKBN1E227K

[3] https://www.politico.eu/article/our-panama-papers-reporting-on-petro-poroshenko-was-accurate-and-fair/

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane. Are gradul diplomatic de ministru-consilier. A fost, consul general al României la Toronto (martie 2008 – octombrie 2012) şi secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007). Este fondatorul şi coordonatorul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL.

Vezi şi

Un adolescent a murit după ce a adormit cu căştile în urechi și telefonul în priză

Un adolescent în vârstă de 16 ani din Malaezia a murit electrocutat în timp ce …