ANALIZĂ Reuters: Relaţia tumultoasă a Marii Britanii cu blocul comunitar european

Marea Britanie a votat în 2016 în favoarea plecării din Uniunea Europeană, dar încă nu se ştie exact când, dacă şi cum se va întâmpla acest lucru. Agenţia Reuters a realizat o analiză a acestei relaţii și aminteşte de alte momente de tensiune care au marcat sinuosul traseu britanic în interiorul şi în afara proiectului european.

De ce a evitat Marea Britanie blocul comunitar iniţial

Londra a refuzat să se alăture predecesoarei Uniunii Europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la înfiinţarea acesteia, în 1952.

Premierul laburist Clement Attlee a declarat parlamentului în 1950 că partidul său nu este „pregătit să accepte principiul că principalele forţe economice din această ţară trebuie predate unei autorităţi complet nedemocratice şi care nu răspunde în faţa nimănui”.

Existau de asemenea preocupări că participarea Londrei poate prejudicia relaţiile sale apropiate cu SUA şi cu Commonwealth.

Marea Britanie a rămas şi în afara Comunităţii Economice Europene (CEE), când a fost creată pe baza CECO, în 1957.

Premierul conservator Harold MacMillan a modificat această poziţie în 1961 şi a cerut aderarea la CEE. Într-o Europă divizată de războiul rece, promovarea unităţii şi stabilităţii europene prin acest bloc reprezenta „un factor esenţial în lupta pentru libertate şi progres în lume”, a argumentat el.

Franţa s-a poziţionat în schimb în fruntea rezistenţei faţă de intrarea Marii Britanii în CEE în anii 60, Charles de Gaulle blocând accesul Regatului Unit în 1961 şi 1967 din cauza „profundei ostilităţi” britanice faţă de proiectul european.

Când a aderat, într-un final, Marea Britanie

Marea Britanie a aderat la CEE în 1973, după ce Franţa a renunţat la obiecţii, în urma demisiei lui De Gaulle, în 1969.

La semnarea tratatului de intrare a Marii Britanii în piaţa comună, prim-ministrul conservator Ted Heath a declarat că „va fi nevoie de imaginaţie” pentru dezvoltarea instituţiilor CEE astfel încât să se respecte individualitatea statelor.

1975: Primul referendum din Marea Britanie privind apartenenţa la forul european

În 1975, noul premier laburist Harold Wilson, confruntat cu divizări în rândul cabinetului cu privire la Europa, a decis organizarea unui referendum asupra apartenenţei Marii Britanii la bloc, cu variantele rămânerii sau retragerii. Wilson s-a pronunţat pentru rămânere, afirmând că o renegociere a termenilor cu membrii CEE îşi atinsese obiectivele „în mod substanţial, deşi nu complet”.

La referendum, britanicii au votat atunci cu 67% în favoarea rămânerii în blocul comunitar.

De ce votul din 1975 nu a reglementat problema?

Cu toate că noua lideră conservatoare Margaret Thatcher a susţinut în 1975 campania pentru rămânerea în CEE, Partidul Conservator a devenit din ce în ce mai divizat în această chestiune şi însăşi relaţia ei cu liderii europeni avea momente de tensiune.

Thatcher a criticat ideea unei monede unice şi de centralizare prea accentuată a puterilor în instituţiile europene, spunându-i „nu, nu, nu” preşedintelui de atunci al Comisiei Europene, Jacques Delors, în legătură cu planurile acestuia de creştere a integrării europene, în 1990.

Totuşi, câteva zile mai târziu, pro-europeanul Michael Heseltine şi-a anunţat candidatura la conducerea conservatorilor, iar Margaret Thatcher a fost forţată ulterior să se retragă din fruntea guvernului, după ce nu a reuşit să-şi asigure o victorie clară în faţa lui Heseltine la votul pentru şefia partidului, în noiembrie 1990.

Succesorul ei în fruntea executivului, John Major, a fost nevoit să retragă lira sterlină din Mecanismul european al ratei de schimb (ERM), în aşa-zisa „Miercure neagră”, 16 septembrie 1992. ERM avea menirea de a reduce fluctuaţiile ratei de schimb, în pregătirea pentru uniunea monetară.

Şi John Major a avut de suferit din cauza divizărilor cu privire la Europa. În 1993, trei miniştri eurosceptici au fost calificaţi drept „nemernici” de către prim-ministrul care tocmai supravieţuise cu o mică diferenţă unui vot de neîncredere legat de Tratatul de la Maastricht.

După alegerile din 1997, câştigate de laburiştii lui Tony Blair, ministrul de finanţe Gordon Brown a exclus practic aderarea la euro, pe baza a cinci teste economice elaborate împreună cu asistentul său principal, Ed Balls, într-un taxi la New York.

Pariul lui Cameron, cu efect de bumerang

Mandatul următorului premier conservator britanic, David Cameron, a fost marcat de chestiunea europeană. Conservatorii reveniseră la guvernare în 2010, după 13 ani de guverne laburiste, iar în încercarea de a consolida sprijinul pentru partidul său, care se confrunta, din nou, cu divizări interne, dar şi cu fermitatea eurosceptică a micului Partid al Independenţei (UKIP), Cameron a promis un referendum privind rămânerea sau plecarea din Uniunea Europeană, după ce anterior a renegociat termenii apartenenţei ţării sale conform manifestului electoral al conservatorilor din 2015.

David Cameron s-a declarat atunci mulţumit de faptul că rezultatul acelor negocieri a fost suficient de favorabil Marii Britanii încât să-şi poată îndemna susţinătorii să voteze pentru rămânerea în bloc.

Dar, cu toate că principalele partide britanice au sprijinit campania în favoarea rămânerii, la 23 iunie 2016 alegătorii s-au pronunţat cu 52% la 48% pentru plecarea din UE. A doua zi după vot, Cameron a demisionat, fiind înlocuit cu Theresa May.

Călătoria furtunoasă a Theresei May

În mai 2017, Theresa May a invocat Articolul 50, notificarea oficială a divorţului de UE, iar ca dată a plecării – cu sau fără un acord cu Bruxelles – a fost stabilită 29 martie 2019.

În tentativa de a creşte susţinerea pentru planul ei de Brexit, May a convocat alegeri anticipate în iunie 2017, dar a pierdut pariul. A rămas fără majoritate parlamentară şi a format un guvern minoritar, susţinut de Partidul Democratic Unionist nord-irlandez (DUP). La 13 noiembrie, ea a ajuns la un acord cu liderii UE în privinţa termenilor de retragere, dar la 15 ianuarie legislatorii britanici au respins acest acord, cu 432 voturi contra şi 202 pentru, în cea mai drastică înfrângere în parlament a unui guvern din istoria britanică modernă.

Numărătoare inversă?

La 11 martie, Theresa May s-a deplasat din nou la Strasbourg unde, într-o conferinţă de presă târziu în noapte, a anunţat că a reuşit să obţină asigurări cu forţă legală în ce priveşte aşa-zisa plasă de siguranţă privind frontiera nord-irlandeză în vederea evitării, după Brexit, a controalelor la graniţa dintre Marea Britanie şi Irlanda, care rămâne membră a Uniunii. Mulţi susţinători ai Brexitului, precum şi DUP au exprimat temeri că acest mecanism ar bloca Marea Britanie pe orbita Uniunii Europene şi au cerut garanţii că nu se va întâmpla acest lucru.

Noile documente anunţate de May nu au fost suficiente pentru a schimba părerea celor mai eurosceptici exponenţi ai Partidului Conservator şi ai DUP, iar acordul cu UE a fost din nou respins în parlamentul de la Londra, la 12 martie.

Summitul european din 21-22 martie a schiţat un nou orizont în labirintul Brexit-ului, cu noi date cheie privind evoluţia ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană: 12 aprilie în cazul în care acordul nu va fi aprobat şi 22 mai dacă acordul va fi aprobat. Al treilea vot va avea loc vineri, 29 martie, după cum a anunţat preşedintele Camerei Comunelor, John Bercow. Moţiunea va cuprinde doar acordul de retragere, nu şi declaraţia cu privire la viitoarea relaţie dintre Londra şi Bruxelles.

Vezi şi

Autorităţile americane au spionat echipa de campanie a lui Donald Trump. Există indicii, susţine procurorul general

William Barr, secretar al Justiţiei şi procuror general al Statelor Unite, a declarat miercuri că …